Date istorice

O cronologie evaluativă (nesusţinută, pe măsură, de dovezi irefutabile) ar “împinge” originea localităţii încă în epoca cuceririi romane a Daciei, urme ale Castrului roman din punctual numit Scărişoara sau ale drumului ce însoţea hotarul limes transalutanus ce începea la Giurgiu şi se termina la nord de Rucăr, în punctul Valea Oratiei-Podul Dâmboviţei pe o lungime de aproape 250 km, fiind vizibile şi astăzi.

Localizarea pe vechile hărţi ale denumirii satului în limba Latina de Ruffa ARBOR şi căreia cartografia germana au tălmăcit-o în limba lor prin ROTBOM (Copacul Roşu) şi consemnarea ei în documentele slavo-romane sub numele de Rukel, Rukal, Rucal (sub această formă îl găsim şi în Proclamaţia guvernului revoluţionar provizoriu (de la 1848) fac din aceasta aşezare una din cele mai vechi ale ţării.

Prima atestare documentară a Rucărului este menţionata într-un act al cancelariei regelui Ungariei, Ludovic I, din 19 Noiembrie 1377, în care se vorbeşte de intenţia de a integra Ţara Românească Regatului Sfântului Ştefan şi, din acest considerent, de a ridica o noua cetate în Bran, drept pentru care s-a hotărât să se ia vama în noua locaţie şi nu ca până atunci la Ruffa ARBOR (Pomul Roşu), adică la Rucăr.

Numele i se trage negreşit de la întinsele păduri de fag acoperite de frunzele arămii ale toamnei locului din acel an de graţie, judeţul Muscel, pomenit pe la 1300, fiind renumit pentru pădurile sale seculare de foioase şi conifere, care a fost botezat la început cu numele de Pădureţ, apoi cu ambele toponime, Muscel şi Pădureţ, pentru a rămâne până la împărţirea administrativă din 1968 numai Muscel.

Loc încărcat de istorie, Rucărul este depozitar peste vremi ale multor isprăvi legendare, martor veridic, dar si participant direct la fapte şi evenimente cardinale din istoria ţării. Nu doar loc de trecere al multor oşti şi voievozi, ci şi câmp de bătălii de care depindea neatârnarea ţării, Rucărul a fost, datorita poziţiei sale geografice privilegiate, de fortificaţie naturală, şi loc de intersectare a unor căi comerciale ori de curierat diplomatic, dar si reşedinţă vremelnică a domnitorului Vlad Ţepeş, sau în vremurile dincoace, capitala guvernului revoluţionar provizoriu de la 1848, timp de aproape o vară, şi refugiat aici după intrarea trupelor otomane în Bucureşti. Mai întâi punct vamal pe drumul comercial ce lega spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţi de regiunea intracarpatică a Transilvaniei şi, mai departe, de centrul şi nordul Europei (vechiul drum al Lipscăi şi al Hansei Medievale germane trebuie să fi avut ramificaţii pentru găsirea de debuşeuri şi în această zonă), mai apoi furnizor de oşteni în cadrul „oastei celei mari” a diferiţilor voievozi munteni, începând cu Seneslau, continuând cu Basarab Întemeietorul, cu Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, Rucărul a fost parte integrantă a decorului istoric unde se proiectau scene al căror “fir roşu” l-au constituit atributele esenţiale ale neamului românesc: de la răbdarea proverbială, prin implicarea fără tăgadă, până la săvârşirea sacrificiului suprem, reclamate toate de o viziune lucidă asupra destinului istoric naţional, de simţul ancestral de dreptate li libertate, de vocaţia pentru solidaritate, credinţa creştină şi echitate socială.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plaiul Dâmbovița al județului Muscel și era formată din satele Rucăr și Dâmbovicioara. În comună funcționau mai multe mori și fierăstraie, o fabrică de var, una de ploști, trei biserici, o școală de băieți cu 177 de elevi și una de fete cu 135 de eleve. Anuarul Socec din 1925 o consemnează în aceeași plasă, având 4862 de locuitori în satele Rucăr, Dâmbovicioara, Podul Dâmboviței și Ciocan. În 1931, satele Dâmbovicioara și Ciocanu s-au separat pentru a forma comuna Dâmbovicioara.

În 1950, comuna a fost arondată raionului Muscel din regiunea Argeș. În 1968, a trecut la județul Argeș; tot atunci, satul Podul Dâmboviței a trecut și el la comuna Dâmbovicioara, comuna Rucăr căpătând structura actuală.

Newsletter

Alege sa primesti ofertele noastre sau ale partenerilor nostri din Campulung si zona Muscel.